Ultimele scrieri
Cel mai mult și cel mai mult m-am bucurat când mi-a luat Maicamare o șapcă de la Nilă, după ce o bârâisem la cap vreo săptămână. Era șapcă d’aia de școlar sovietică, da’ tare mândru am fost de ea. Cre’ că nu începusem școala încă, de aia.
Acum mulți ani, câți or fi fost, că eram încă student și trăia Maicamare, am făcut (ca de obicei) Paștele la Ploștina. Nu mai țin minte anume cum am petrecut (frumos, orcium), ci un episod din drumul spre casă. Am plecat voinicește, printr-o burniță măruntă’ncețoșată, către rata de 10 de Lopătari, cale de vreo 12-15 kilometri cu totul. În spate cu un rucsac d’ăla vechi (pe vremea aia era modern), ‘cu cadru’, plin cu trei sferturi din mielul tăiat de Maicamare, și ce mi-o mai fi dat, că avea între 32 și 37 de kilograme. Fleașca, fleașca, ajung în Lopătari fix ca să văd țeava de eșapament, în zare, a ratei de 10 pe care o pierdusem. Următoarea era la 12 jumate, așa că mă întorc eu frumușel din drum o bucățică, pe șoseaua principala din Lopătari, și bat la ușă la Unchiul Titu (Dumnezeu să-i ierte), să caut adăpost. “Îoleu, Cristi, de unde vii tu ud așa? Urci sau cobori” “Cobor, unchiu’ Titule, făcui Paștele la munte și acum mă duc acasă, da’ am pierdut rata de 10” “Hai intră, o iei p’aia de 12 jumate. Ce mai e pe la Ploștina? Noroi văz că e.” Las rucsacul din spate pe priciul de la intrare – priciul acoperit dar doar deasupra, și doar cam jumătate, nu era închis încă – și intru în casă, după ce mă descalț. Tanti Marioara începe repede să scoată nu-mai-știu-ce-uri pe masă (ca după Paște, cozonac, ouă roșii, bunătăți), un păhărel de ceva. Apare și unchiul Titu, care rămăsese pe afară. “Măi Cristi, măiculiță, tu din Ploștina vii cu ranița aia în spate?” “Din Ploștina unchiu’ Titule. Mi-a pus Maicamare un miel în ea, n-am scăpat” “Ăoileu, păi eu am zis să o mut oleacă, să nu stropească ploaia pe ea… da’ ce, crezi…
Luna trecută am făcut o expediție pe lângă Ploștina și nu m-am putut abține să șed un pic pe dealul de deasupra Ploștinii ca să arunc câteva priviri pe furiș la casele din vale. Cele mai frumoase lucruri se privesc pe furiș, de după bălării sau printre crengi 🙂
eram mic şi eram la Ploştina şi ploua şi eu fredonam continuu “plouă, plouă, babele se ouă” şi pentru că rima mergea mai departe chiar dacă era vară şi nu ningea, continuam şi eu “ninge, ninge, babele se linge” (versurile de copii nu cunosc gramatică). şi Maicamare mă întreabă “dar de ce tot babele se linge, Cârstinele? zi şi tu ‘ninge, ninge, uncheşii se linge’ ” unchiaş este un moş, dar îi zice unchiaş.
mirosul de ploaie mi-aduce aminte inevitabil de Ploştina. liniştea de după ploaie, imediat după ploaie, are o calitate specială, de catifea udă. pământul se destinde uşor, dar în rest nimic nu mişcă. doar aburi uşori, invizibili, ce se ridică să se întâlnească cu norii-încă acolo, şi picuratul picăturilor ce cad de pe frunze. miroase a linişte. uneori mirosul uleios de linie de tren îmi trezeşte nostalgii ciudate. nu am copilărit în preajma liniilor de tren, nu am mers în echilibru pe vreo şină, nu am plecat vreodată în expediţii de-alungul traverselor. alteori e mirosul fierbinte de asfalt proaspăt turnat, în miez de vară când aerul tremură fierbinte şi frunzele moţăie prăfuite
(“DŢMTV” – “de ţinut minte toată viaţa”, aşa ne punea profesorul Radu de matematică să scriem pe caiet după ce ne preda câte o teoremă) *copilăria la Ploştina: găini, pisoi, căsuţe pentru pisoi, pârlitoare, sanie, derdeluş de două sute metri, derdeluş cu trambulină, Adam şi Eva, Odaie în Muche, cârlani, “prin pietre”, agrişe, coacăze, cărţi in foişor sub pat, Tătăiţu, Odaie peste muche, la brazde, Maicamare, săpun de casă, cireşe, cireşe, lapte de vacă, noroi, mere văratice, “la nisip”, Faţa Mortatului, fagi, foc pâlpâind pe pereţi, ciorapi de lână la uscat, Cosmos, prune, cotlon, coteţe şi cotloane, ciuciurul Buzii, mâncare la cosaşi, “pe şes”, rata de şase dimineaţa, rouă dimineaţa pe fân, sanie de lemn, nea Ion Stănescu, Iţă, Cornel, măcriş, aluni, apă de la fântână, băsioacă de adunat, curcănei, la strâns brazde, căpiţe, claie, popa Murea, în Ferdinanţi, Faţa Malului, la zmeură, fundul grădinii, ţărână, pluguşorul, plugul mare, Înviere, priporul Ploştinii, foişor, coşar, podul grajdului, vaca Murguţa, calul Piciu, în Muche la Stână, cruci, odaia lui Nisturuc, în plantaţie, fagi, leagăn în pădure, buz de mămăligă pe plită, plăcintă cu brânză, spălat cu leşie, spart lemne, tocitori, răvăşitul oilor, mustăreaţă, fragi, coacăze, cumpărat pâine la “Magazie”, margarete, cimbru, floare de fân, “dă tu o pală de fân la viţel”, foi de sfeclă, bolovanul Mortatului, fotbal “pe pod”, Hodoboaia, fragi la Pistolu Turcului, Focul Viu, Clajna, libertate, libertate, libertate…
poveste povestită cândva pe blogul ălalalt, dar care trebuie reclasificata la ‘ploștinisme’ dacă îmi amintesc bine, Bercuş a venit imediat după Cosmos, câinele centenar al bunicilor de la Ploştina. Cum a ajuns Cosmos să poarte numele Cosmos (pe el îl chema de fapt, nume uitat, Florică) e altă poveste… Eram mic-mic, să fi avut vreo cinci ani dar nu mai mulţi, când Tătăiţu mi-a spus, râzându-se de mine, că Florică, câinele lor deja trecut prin ani (matematica nu îmi iese foarte bine, dar dacă Cosmos avea, când a murit, 23 de ani, şi a murit cand aveam eu vreo 10, înseamnă că avea deja 18 ani omeneşti trăiţi la vremea poveştii numelui…) a zburat şi el în cosmos (că eu mă lăudasem că știu de cățelușa Laika). “A zburat in cosmos?” – zic eu – “cu cine, cu nea Gheorghe?”, completez, stârnind râsul adulţilor (nea Gheorghe este altă poveste şi el). Şi aşa i-a rămas numele. Cosmos. Sau Cos-mOs, cum îi zicea Maicamare, cu accent pe al doilea o, adicătelea. Cosmos a murit de bătrâneţe şi de – cum am aflat ulterior – mila bunicilor mei care l-au vazut că s-a prăpădit de tot după o iarnă grea în care abia mai putea să iasă la mâncare, o dată la câteva zile, de sub coteţul porcilor unde îşi făcuse bârlog, şi l-au rugat pe veterinar să îi dea o “bomboană”. Nu eram la Ploştina când a murit. Cum nu se poate o gospodărie fără câine în curte, în primăvara aia şi-a făcut apariţia Bercuş, o potaie scheunătoare de culoarea nisipului, fără coadă – de unde şi numele dealminteri – dar, plin de energie fiind, compensând cu prisos dând din întregul fund la bucurie. Bercuş trebuia să fie un câine dacă nu pe măsura lui Cosmos, care fusese unul dintre cei…
Am făcut anul ăsta prin Aprilie, parcă, o poză bună în Ploştina. Bună în sensul că pare-mi-se că exprimă foarte bine imaginea Ploştinii în mintea mea: un sat plin de noroi, respirând agale după o ploaie gri. O ploaie la Ploştina nu-i ploaie oarecare. E ploaie grea ca o cortină căzută peste oameni, o ploaie care-ţi intră sub piele, cocoşându-te. M-au prins câteva ploi din astea la Ploştina şi o să le ţin minte toată viaţa. Aveam cizme, copil fiind, şi cumva reuşeam să adun noroiul dinsus de ele, cărându-l peste Muchia Ploştinii către casă, unde mama avea să ducă o luptă grea scăpând de el. Iar norii; norii Ploştinii nu-s nori oarecare. Îs nori imenşi, adânci şi înalţi, care se preumblă întruna pe plaiuri până când apa ploilor se retrage prin izvoare, de parcă ei ar mătura-o. Da, ploile şi noroaiele Ploştinii sunt lucrurile care o definesc, cel puţin în mintea mea. Ploştina va rămâne mereu satul ploii.
Unu la mână: să vă fie zilele astea luminate, ca toate cele din restul anului. Doi la mână: de Paști am trecut pe la bunica la Ploştina. Am mâncat, am băut, am stat la depănat vremuri. Şi-am făcut şi-o poză proaspătă, de primăvară pe care v-o dau în primire mai jos: La Ploştina toate-s vechi: mult noroi şi rachiu bun. Numai bine! 🙂 Modificare: Se pare că sunt nişte probleme cu încărcatul pozelor. Dacă s-or rezolva poza o să apară 🙂
ultimele comentarii