Amintiri de-un Paște
nepotu' lu' nea Dimian Dogaru

Acum mulți ani, câți or fi fost, că eram încă student și trăia Maicamare, am făcut (ca de obicei) Paștele la Ploștina.

Nu mai țin minte anume cum am petrecut (frumos, orcium), ci un episod din drumul spre casă.

Am plecat voinicește, printr-o burniță măruntă’ncețoșată, către rata de 10 de Lopătari, cale de vreo 12-15 kilometri cu totul. În spate cu un rucsac d’ăla vechi (pe vremea aia era modern), ‘cu cadru’, plin cu trei sferturi din mielul tăiat de Maicamare, și ce mi-o mai fi dat, că avea între 32 și 37 de kilograme.

Fleașca, fleașca, ajung în Lopătari fix ca să văd țeava de eșapament, în zare, a ratei de 10 pe care o pierdusem. Următoarea era la 12 jumate, așa că mă întorc eu frumușel din drum o bucățică, pe șoseaua principala din Lopătari, și bat la ușă la Unchiul Titu (Dumnezeu să-i ierte), să caut adăpost.
“Îoleu, Cristi, de unde vii tu ud așa? Urci sau cobori”
“Cobor, unchiu’ Titule, făcui Paștele la munte și acum mă duc acasă, da’ am pierdut rata de 10”
“Hai intră, o iei p’aia de 12 jumate. Ce mai e pe la Ploștina? Noroi văz că e.”
Las rucsacul din spate pe priciul de la intrare – priciul acoperit dar doar deasupra, și doar cam jumătate, nu era închis încă – și intru în casă, după ce mă descalț. Tanti Marioara începe repede să scoată nu-mai-știu-ce-uri pe masă (ca după Paște, cozonac, ouă roșii, bunătăți), un păhărel de ceva. Apare și unchiul Titu, care rămăsese pe afară.
“Măi Cristi, măiculiță, tu din Ploștina vii cu ranița aia în spate?”
“Din Ploștina unchiu’ Titule. Mi-a pus Maicamare un miel în ea, n-am scăpat”
“Ăoileu, păi eu am zis să o mut oleacă, să nu stropească ploaia pe ea… da’ ce, crezi că am putut? am zis măcar s-o hâțân un pic, dar ți-ai găsit. Cum ai venit tu cu greutatea aia în spate, și din Ploștina?”

… ei, și după ceva păhărele și ceva felii de cozonac a venit și ora ratei de doișpe jumate, pe care nu am mai pierdut-o. Rucsace ca ăla, ăhă, am cărat eu multe’n sus și’n jos pe noroaiele Ploștinei.

Pe furiș
avatar

Luna trecută am făcut o expediție pe lângă Ploștina și nu m-am putut abține să șed un pic pe dealul de deasupra Ploștinii ca să arunc câteva priviri pe furiș la casele din vale. Cele mai frumoase lucruri se privesc pe furiș, de după bălării sau printre crengi :)

Biserica din Ploștina, pe furiș

Biserica din Ploștina, pe furiș

politica corectă
nepotu' lu' nea Dimian Dogaru

eram mic şi eram la Ploştina şi ploua şi eu fredonam continuu “plouă, plouă, babele se ouă” şi pentru că rima mergea mai departe chiar dacă era vară şi nu ningea, continuam şi eu “ninge, ninge, babele se linge” (versurile de copii nu cunosc gramatică). şi Maicamare mă întreabă “dar de ce tot babele se linge, Cârstinele? zi şi tu ‘ninge, ninge, uncheşii se linge’ ”
unchiaş este un moş, dar îi zice unchiaş.

nostalgii olfactive
nepotu' lu' nea Dimian Dogaru

mirosul de ploaie mi-aduce aminte inevitabil de Ploştina. liniştea de după ploaie, imediat după ploaie, are o calitate specială, de catifea udă. pământul se destinde uşor, dar în rest nimic nu mişcă. doar aburi uşori, invizibili, ce se ridică să se întâlnească cu norii-încă acolo, şi picuratul picăturilor ce cad de pe frunze. miroase a linişte.

uneori mirosul uleios de linie de tren îmi trezeşte nostalgii ciudate. nu am copilărit în preajma liniilor de tren, nu am mers în echilibru pe vreo şină, nu am plecat vreodată în expediţii de-alungul traverselor.

alteori e mirosul fierbinte de asfalt proaspăt turnat, în miez de vară când aerul tremură fierbinte şi frunzele moţăie prăfuite

dțmtv
nepotu' lu' nea Dimian Dogaru

(“DŢMTV” – “de ţinut minte toată viaţa”, aşa ne punea profesorul Radu de matematică să scriem pe caiet după ce ne preda câte o teoremă)

*copilăria la Ploştina: găini, pisoi, căsuţe pentru pisoi, pârlitoare, sanie, derdeluş de două sute metri, derdeluş cu trambulină, Adam şi Eva, Odaie în Muche, cârlani, “prin pietre”, agrişe, coacăze, cărţi in foişor sub pat, Tătăiţu, Odaie peste muche, la brazde, Maicamare, săpun de casă, cireşe, cireşe, lapte de vacă, noroi, mere văratice, “la nisip”, Faţa Mortatului, fagi, foc pâlpâind pe pereţi, ciorapi de lână la uscat, Cosmos, prune, cotlon, coteţe şi cotloane, ciuciurul Buzii, mâncare la cosaşi, “pe şes”, rata de şase dimineaţa, rouă dimineaţa pe fân, sanie de lemn, nea Ion Stănescu, Iţă, Cornel, măcriş, aluni, apă de la fântână, băsioacă de adunat, curcănei, la strâns brazde, căpiţe, claie, popa Murea, în Ferdinanţi, Faţa Malului, la zmeură, fundul grădinii, ţărână, pluguşorul, plugul mare, Înviere, priporul Ploştinii, foişor, coşar, podul grajdului, vaca Murguţa, calul Piciu, în Muche la Stână, cruci, odaia lui Nisturuc, în plantaţie, fagi, leagăn în pădure, buz de mămăligă pe plită, plăcintă cu brânză, spălat cu leşie, spart lemne, tocitori, răvăşitul oilor, mustăreaţă, fragi, coacăze, cumpărat pâine la “Magazie”, margarete, cimbru, floare de fân, “dă tu o pală de fân la viţel”, foi de sfeclă, bolovanul Mortatului, fotbal “pe pod”, Hodoboaia, fragi la Pistolu Turcului, Focul Viu, Clajna, libertate, libertate, libertate…

bercuș
nepotu' lu' nea Dimian Dogaru

poveste povestită cândva pe blogul ălalalt, dar care trebuie reclasificata la ‘ploștinisme’

dacă îmi amintesc bine, Bercuş a venit imediat după Cosmos, câinele centenar al bunicilor de la Ploştina. Cum a ajuns Cosmos să poarte numele Cosmos (pe el îl chema de fapt, nume uitat, Florică) e altă poveste… Eram mic-mic, să fi avut vreo cinci ani dar nu mai mulţi, când Tătăiţu mi-a spus, râzându-se de mine, că Florică, câinele lor deja trecut prin ani (matematica nu îmi iese foarte bine, dar dacă Cosmos avea, când a murit, 23 de ani, şi a murit cand aveam eu vreo 10, înseamnă că avea deja 18 ani omeneşti trăiţi la vremea poveştii numelui…) a zburat şi el în cosmos (că eu mă lăudasem că știu de cățelușa Laika). “A zburat in cosmos?” – zic eu – “cu cine, cu nea Gheorghe?”, completez, stârnind râsul adulţilor (nea Gheorghe este altă poveste şi el). Şi aşa i-a rămas numele. Cosmos. Sau Cos-mOs, cum îi zicea Maicamare, cu accent pe al doilea o, adicătelea.

Cosmos a murit de bătrâneţe şi de – cum am aflat ulterior – mila bunicilor mei care l-au vazut că s-a prăpădit de tot după o iarnă grea în care abia mai putea să iasă la mâncare, o dată la câteva zile, de sub coteţul porcilor unde îşi făcuse bârlog, şi l-au rugat pe veterinar să îi dea o “bomboană”. Nu eram la Ploştina când a murit.

Cum nu se poate o gospodărie fără câine în curte, în primăvara aia şi-a făcut apariţia Bercuş, o potaie scheunătoare de culoarea nisipului, fără coadă – de unde şi numele dealminteri – dar, plin de energie fiind, compensând cu prisos dând din întregul fund la bucurie. Bercuş trebuia să fie un câine dacă nu pe măsura lui Cosmos, care fusese unul dintre cei mai vrednici câini pe care i-a avut Tătăiţu, nefricos de lup şi nici de urs, păzea până şi puii de curcă de uliu, măcar pe aproape. Sorţii au făcut însă din Bercuş un câine zărghit şi agitat, o potaie lătrătoare şi rea la lume şi la orice mişca, de altfel.

Multe amintiri am cu Bercuş… Una din cele mai vechi implică un miel, o claie de fân, şi un Bercuş legat, cu lanţul prins cu inel pe o sârmă lunga, ce trecea de-a latul ogrăzii, să poată el umbla de colo colo. Era iarnă, ţin minte, zăpadă mare, claia in mijlocul ogrăzii cu mielul mâncând din ea… Uite nu mai ştiu de ce mielul era miel în toiul iernii, dar parcă îmi amintesc că fusese un miel târziu, fătat prin Mai, chiar înainte să plece oile la stână… Da, aşa a fost, fătat pe o ploaie rece, pe poiană, şi rămas mic de mamă-sa plecata la stână… L-a crescut Maicamare cu lapte de vacă, dar rămăsese otânjit şi mic.

Aşa. Eram eu deci prin curte – aveam 11 ani cred – cine mai ştie ce făceam, ciopleam ceva probabil, sau împodobeam sania cu pioneze… Tătăiţu sus pe claie, tăia fân pentru vite, mielul mânca fân din claie direct (numai el avea voie, oile nu), iar Bercuş agitat, agitat, lătra să se înăbuşe, că nu mai ştiu ce trecea pe drum, îmi pare că un cârd de oi mutat de la odaia de pe fâneaţă acasa la gospodar, pasemite terminase fânul la odaie…. Un cârd de oi, da, că’mi-amintesc că nu se mai termina din trecut, iar Bercuş înebunise de tot, alerga ca fulgerul de la un cap al sârmei la celalalt (să tot fi avut vreo 20 de metri de sârmă cel puţin) de săreau scântei, că nu mai ştia la ce oi să latre, alea din capul cârdului sau alea din coadă (şi mai erau şi câini cu cârdul de oi). Eu râdeam să mă spintec (cred că îl mai şi aţâram un pic, “şo pe ele!”), Tătăiţu îl bombănea din vârful căpiţei (“da’ mai taci Doamne iarta-ma odată că-s nişte oi numa’, n-a venit ursu’…’tu’ţi aia şi’ailaltă a mă-tii de câine”), numai mielul mânca liniştit din fân. Situaţia ajunge la paroxism, lui Bercuş îi pierise glasul la propriu, de atâta lătrat, nu mai ieşea nici un sunet pe bot, doar un fel de chelăcăială chinuită… Ei bine, când a văzut Bercuş că nu mai are glas, de nervi s-a repezit cu dinţii fix în coada bietului miel, mormăind înăbuşit. A sărit mielul în sus, cu capul în claie, cu’n behăit ştrangulat, l-a înjurat Tătăiţu pe Bercuş copios, iar eu mă tăvăleam la propriu pe jos, Îmi pierise şi mie glasul ca lui Bercuş, de atâta râs….

Altă dată povestea se întâmplă spre sfârşitul verii, că era spre sfârşitul coasei, aducea lumea fânul acasă…. Bercuş fusese exilat cu tot cu coteţ la gardul de langă veceu, că lângă coşar unde era el de obicei intra acum căruţa de fân la descărcat şi aruncat în pod, şi isteric cum era ar fi muşcat pe cine prindea prin preajmă. Acolo putea să latre cât putea, şi lătra nu se dezicea, că vedea prin gard pe fâneaţa dintre noi şi Silică oameni la strâns fân… Şi latră, şi latră, şi latră… Şi se suie cu picioarele din faţă pe gard… şi apoi se suie pe coteţ să latre ca îmi pare că mai vedea şi un alt câine pe fâneaţă şi acum trebuia să vadă mai bine peste gard… şi latră, şi latră de acolo de pe coteţ cu picioarele din faţă urcate pe gard… şi în final nu mai rezistă şi ţac sare gardul. Uitând că e legat cu lanţ de partea astalantă a gardului, lanţ scurt care dat peste gard cum sărise el ajungea fix cât să atârne Bercuş al meu spânzurat de lanţ şi doar cu un picior din spate atingând pământul. Mă reped eu la Bercuş să-l dezgăţ, printre hohote de râs evident, noroc că mă nimerisem pe afară, şi când ajung la el ce să văd? Lui nu-i era că se spânzurase, el încerca în continuare să latre, sugrumat de nu scotea un sunet, zgâriind cu ghearele pe gard…”da’ tembel mai eşti”, zic….

Altă poveste, mai scurtă, e cu un motan alb şi leneş. De unde se pripăşise motanul ăsta pe la noi eu nu ştiu, dare era un motan mare şi cam stricător, şi leneeeeş, leneş cum nu am mai văzut. El să nu alerge, dormea ore în şir în aceeaşi poziţie, până şi mutra o avea sictirită … Aşa, şi dormea într-o dimineaţă motanul, sub un prun, lângă poarta mătuşii, că era plecat pasemite către curtea noastră, motanul, dar făcea câte trei somnuri până ajungea. Se nimerise atunci că ieşisem cu mămăligă să îl chem pe Bercuş să îl leg, că îl dezlega noaptea, numai ziua îl ţinea legat… Strig după câine, apare Bercuş în fuga mare de pe unde era el… Îl vedeam eu ca înghite nemestecat, “ce-ai mă, zic, ce-i graba asta pe tine, ţi-e degrabă să te leg?” – nu, lui îi era degrabă că vedea motanul cu coada ochiului la doar trei paşi de coada lui, ăla nepăsător parcă era Vodă… nici de mămăligă nu se îndura Bercuş, da’ tare îl ardea sub coadă să se dea la motan… În final sare ca din arc cu ultimul dumicat încă în gură, la motan. Măi frate, şi văd minunea, motanul care nici cu nuiaua nu îl prea iuţeai, un moment era în poartă, cu mutra lui sictirită, şi în urmatorul la trei metri în prun, cu o mutră alertă de nu-l văzusem niciodată..

Şi ar mai fi multe, dar mai spun şi altă dată.

Ploştina copilăriei
avatar

Am făcut anul ăsta prin Aprilie, parcă, o poză bună în Ploştina. Bună în sensul că pare-mi-se că exprimă foarte bine imaginea Ploştinii în mintea mea: un sat plin de noroi, respirând agale după o ploaie gri. O ploaie la Ploştina nu-i ploaie oarecare. E ploaie grea ca o cortină căzută peste oameni, o ploaie care-ţi intră sub piele, cocoşându-te. M-au prins câteva ploi din astea la Ploştina şi o să le ţin minte toată viaţa. Aveam cizme, copil fiind, şi cumva reuşeam să adun noroiul dinsus de ele, cărându-l peste Muchia Ploştinii către casă, unde mama avea să ducă o luptă grea scăpând de el. Iar norii; norii Ploştinii nu-s nori oarecare. Îs nori imenşi, adânci şi înalţi, care se preumblă întruna pe plaiuri până când apa ploilor se retrage prin izvoare, de parcă ei ar mătura-o.

Da, ploile şi noroaiele Ploştinii sunt lucrurile care o definesc, cel puţin în mintea mea. Ploştina va rămâne mereu satul ploii.

De Paştele lui 2012
avatar

Unu la mână: să vă fie zilele astea luminate, ca toate cele din restul anului. Doi la mână: de Paști am trecut pe la bunica la Ploştina. Am mâncat, am băut, am stat la depănat vremuri. Şi-am făcut şi-o poză proaspătă, de primăvară pe care v-o dau în primire mai jos:

La Ploştina toate-s vechi: mult noroi şi rachiu bun. Numai bine! :)

Modificare: Se pare că sunt nişte probleme cu încărcatul pozelor. Dacă s-or rezolva poza o să apară :)

în căutarea carului mare
nepotu' lu' nea Dimian Dogaru

era pe undeva pe la jumătatea anilor ’90. după ’92 în mod sigur. și parcă îmi aduc precis aminte că era februarie, un februarie rece cum îi stă lui bine. am plecat, spre Ploștina, cei patru crai de la răsărit, adicătelea eu, tata, unchiul Mitică și vărul Costi. nu mai știu de ce ne-am decis noi să urcăm la Ploștina în februarie, că nu cred că era vreo vacanță, era “între timpuri” așa, cum mi-a zis odată tanti Maria lu’ Neculai Teșcan…. de câte ori urcam la Ploștina de la rata de Malu Roșu (în cazurile norocoase) sau aia de Lopătari, poteca trecea prin curtea lui tanti Maria, și făcusem un obicei de mă opream la o ciorbă de lobodă, ce bună era… și odată urcam io într-un octombrie așa, la fel, nu mai știu ce-oi fi căutat, că m-a întrebat și tanti Maria “da’ ce-i cu tine între timpuri așa? că nu-i vacanță, nu-i sărbătoare”, “acu’ ce să fac”, zic, “să mă întorc?” – “nuuu! lasă că-i bine oricând. hai să-ți pun o ciorbă”
deci era februarie și urcasem noi cei patru cu Aro-ul lui nenea Mitică, un Aro d’ăla de stil vechi, ca un urs, ne scotea din toate noroaiele. maicamare știa că venim că nu știu cum upraviețuiam noi fără telefoane mobile și mai și comunicam fără probleme.
acum, mașina avea un mic detaliu tehnic, nea Arghire nu apucase să-i pună antigel, că nu găsise, și prin urmare răcirea motorului se realiza cu apă. care nu era mare bai, cu condiția că, dacă e iarnă și ger, să nu uiți să scurgi apa dacă oprești peste noapte, că alminterea îngheață în motor (de aia antigelul se cheamă antigel, nu?). cică mai e o variantă să pui țuică sau votcă, da’ cine se îndură…
ei, au discutat șoferii între ei, zice lasă că cum ajungem scurgem apa din motor și nu’i bai.
boon, de plecat am plecat bine, că am ajuns… să fi fost cam 1 dupămasă, pe lumină bine. ploștinarii știu că în ploștina ajungi cu mașina la șosea, o lași undeva (la nea Titi Labă o mai lăsam noi, unde făcuse mai târziu un bar), și o iei tutuca la picior până acasă, un traseu de vreo 30-40 minute, depinde de randament. noi aveam în schimb de livrat nu-mai-știu-ce, lui nea Ilie Petrișor (care e văr cu tata și unchiul Mitică).

“în petrișori” (că așa se cheamă ulița aia din sat) cobori din șosea de la anton (șoseaua taie satul în două, o parte e deladeal, altă parte delavale, noi fiind evident deladeal, cel mai la deal de fapt, că după casele noastre nu mai e nimic). așa că ce zicem noi, hai oprim temporar aici în șosea în capul penții, la anton, coborâm repede cu ce-aveam-de-livrat, apoi parcăm mașina unde trebuie, faceam treaba cu apa din motor, luăm bagajele și urcăm acasă. zis și făcut, tragem noi mașina lângă un bușteam și coborâm cu marfa. acasă la nea Iliuță era doar mătușa Marioara, nevasta lui nea Iliuță, “Ilie e până la [unde o fi fost el plecat], trebuie să apară, hai dezghețați-vă un pic, fierb o țuică repede, că acum apare și Ilie”. “păi hai ca nu mai stăm, tanti Marioaro, că să ajungem și noi acasă, nici n-am parcat mașina bine, ne așteaptă maicamare…” – “ei lasă că nu o ia nimeni din drum pe mașină, hai repede fierb o țuică, luați și ceva în gură că v’o fi foame de’acum”. ne uităm unii la alții, o țuică fiartă nu suna rău, și de foame chiar ne era. “hai” concedem noi, “da’ numai una”. taca-taca de vorbă, apare mătușa cu un tuci cu apă, și-l pune pe sobă cam pe nebăgate de seamă. noi taca taca, mirosea a țuică fiartă deja, măi ce să fie? păi era tuciul, nu era cu apă, era cu țuică…. apar și niște răcituri, tobă, șuncă, taca-taca de vorbă, pe sobă alt tuci, se mesteca o mămăliguță deja. “aoleu tanti Marioaro, ce faci cu mămăliga, nu stăm de mămăligă..” – “ei hai că se face repede, hai că uite-l și pe Ilie”. intră pe ușă și nea Iliuță, cu un damf de iarnă, ne pupăm, se’mprospătează paharele, vine și mămăliguța cu cu cele cuvenite lângă ea… ce să zic, trecură vro două-trei ore fără să ne dăm seama, până am dovedit tuciul de țuică fiartă.

ee, de la un timp ne uităm unii la alții, “mergem?” – “hai, mergem, că mai avem până acasă”. ieșim la poartă petrecuți de tanti Marioara și nea Iliuță, dăm să o luăm spre casă. da’ apucăm? vecin cu nea Iliuță e nea Andreiaș, tot din Petrișori, “tiiiii, nenea Miană, nenea Mitică, cum, nu dați și pe la mine? cum așa?” “ăoleu, nea Andreiașe, cum să facem să mai dăm și pe la matale, uite că stătrurăm la nea Iliuță gata să ne prindă noaptea…” – “e haide, repede, cum să plecați, hai să vă pun o țuică de toamna asta, haide, lasă că noaptea e lungă și știți drumul”. c-o fi, c-o păți, n-am scăpat. la nea Andreiaș am servit țuică rece, nu prea intra după aia fiartă, da’ a intrat pănă la urmă. “oleacă de mâncare?” – “nu că mâncarăm la Iliuță, gata, uite bem țuica asta și mergem acasă, hai că poate mai coborâm mâine”. țuica asta, încă vreo două-trei, ceva gustări că tot nu am scăpat, pănă la urmmă porirăm spre casă. cam amurgea deja, ochii sticloși la toți în cap. am uitat să spun că mai devreme, când ieșisem de la nea Iliuță de ne-a racolat nea Andreiaș, peste drum de nea Iliuță, în curte, nevasta lui nea Tuță, alt Petrișor, “sărumâna, sărumâna, ce faceți?” – “ce să facem, treburi mereu, Tuță e dus la [unde o fi fost dus]”. acu’ când ieșirăm de la nea Andreiaș, cu binețe și urări, la nea Tuță în curte îl vedem pe nea Tuță, se întorsese. noi, pățiți deja, făceam cu mâna din drum, “sănătate, sănătate”. hiii! nea Tuță în fugă după noi, pe drum, “hai nu vă las să plecați și să nu dați și pe la mine, hai că a făcut nevasta o mămăliguță, haideți!”. noi ne uităm unii la alții, ce să facem? eram deja capsați, da’ ne mai rodea un pic de responsabilitate, mașina neparcată cum trebuie, maicamare ne aștepta…nenea Mitică decide: “domnule, să decidă șoferul!” (vărul Costi, carevasăzică). “păi” zice Costi, “tot suntem plecați în sat, hai să nu-l supărăm pe nea Tuță”
și ne-am dus și la nea Tuță. aici pot să spun că s-a rupt firul, n-am mai ținut cont de timp, îmi aduc aminte că masa se tot umplea de mâncăruri, țuică nu mai zic – ne întrebase nea Tuță, “com o luăm, rece sau coaptă?” – “păi coaptă, nea Tuță, că uite am luat rece la nea Andreiaș și parcă nu a mers așa de bine”. la un moment dat știu că discutam despre efectele posibil benefice, din punct de vedere macroeconomic, a Mafiei italiene, dincolo de celea negativele.

măi frate măi, trecuse de zece când ne-amn învrednicit să plecăm. era un ger, doamne, și un cer senin, și lună, și zăpada albă, feeric. mașina, ce să o mai mutăm de unde era? nu mai avea cine, ne-am adus aminte totuși să dăm drumul la apa din motor (care va declanșa altă poveste).

din șosea de la Anton începe o pantă rea, am urcat-o io mai la galop să scap de ea, după care m-am oprit și am început să mă uit pe cer. ajung din urmă și restul trupei, “ce pierduși, Cristi” mă întreabă nenea Mitică, “a, mă uitam după Carul Mare, că iote nu mai știu unde este”. și cre’ că vreo cinci minute cel puțin am stat toți cu gâturile în sus, căutând Carul Mare, “măi, acolo trebuie să fie, nu a răsărit încă, după muchea aia s-ar vedea”

acasă ce ne-a mai certat maicamare nu mai spun, că ne așteptase cu mâncarea și nu mai știa de noi nimic.

urmează povestea cu apa din motor