Am făcut anul ăsta prin Aprilie, parcă, o poză bună în Ploştina. Bună în sensul că pare-mi-se că exprimă foarte bine imaginea Ploştinii în mintea mea: un sat plin de noroi, respirând agale după o ploaie gri. O ploaie la Ploştina nu-i ploaie oarecare. E ploaie grea ca o cortină căzută peste oameni, o ploaie care-ţi intră sub piele, cocoşându-te. M-au prins câteva ploi din astea la Ploştina şi o să le ţin minte toată viaţa. Aveam cizme, copil fiind, şi cumva reuşeam să adun noroiul dinsus de ele, cărându-l peste Muchia Ploştinii către casă, unde mama avea să ducă o luptă grea scăpând de el. Iar norii; norii Ploştinii nu-s nori oarecare. Îs nori imenşi, adânci şi înalţi, care se preumblă întruna pe plaiuri până când apa ploilor se retrage prin izvoare, de parcă ei ar mătura-o.
Da, ploile şi noroaiele Ploştinii sunt lucrurile care o definesc, cel puţin în mintea mea. Ploştina va rămâne mereu satul ploii.
