în căutarea carului mare
nepotu' lu' nea Dimian Dogaru

era pe undeva pe la jumătatea anilor ’90. după ’92 în mod sigur. și parcă îmi aduc precis aminte că era februarie, un februarie rece cum îi stă lui bine. am plecat, spre Ploștina, cei patru crai de la răsărit, adicătelea eu, tata, unchiul Mitică și vărul Costi. nu mai știu de ce ne-am decis noi să urcăm la Ploștina în februarie, că nu cred că era vreo vacanță, era “între timpuri” așa, cum mi-a zis odată tanti Maria lu’ Neculai Teșcan…. de câte ori urcam la Ploștina de la rata de Malu Roșu (în cazurile norocoase) sau aia de Lopătari, poteca trecea prin curtea lui tanti Maria, și făcusem un obicei de mă opream la o ciorbă de lobodă, ce bună era… și odată urcam io într-un octombrie așa, la fel, nu mai știu ce-oi fi căutat, că m-a întrebat și tanti Maria “da’ ce-i cu tine între timpuri așa? că nu-i vacanță, nu-i sărbătoare”, “acu’ ce să fac”, zic, “să mă întorc?” – “nuuu! lasă că-i bine oricând. hai să-ți pun o ciorbă”
deci era februarie și urcasem noi cei patru cu Aro-ul lui nenea Mitică, un Aro d’ăla de stil vechi, ca un urs, ne scotea din toate noroaiele. maicamare știa că venim că nu știu cum upraviețuiam noi fără telefoane mobile și mai și comunicam fără probleme.
acum, mașina avea un mic detaliu tehnic, nea Arghire nu apucase să-i pună antigel, că nu găsise, și prin urmare răcirea motorului se realiza cu apă. care nu era mare bai, cu condiția că, dacă e iarnă și ger, să nu uiți să scurgi apa dacă oprești peste noapte, că alminterea îngheață în motor (de aia antigelul se cheamă antigel, nu?). cică mai e o variantă să pui țuică sau votcă, da’ cine se îndură…
ei, au discutat șoferii între ei, zice lasă că cum ajungem scurgem apa din motor și nu’i bai.
boon, de plecat am plecat bine, că am ajuns… să fi fost cam 1 dupămasă, pe lumină bine. ploștinarii știu că în ploștina ajungi cu mașina la șosea, o lași undeva (la nea Titi Labă o mai lăsam noi, unde făcuse mai târziu un bar), și o iei tutuca la picior până acasă, un traseu de vreo 30-40 minute, depinde de randament. noi aveam în schimb de livrat nu-mai-știu-ce, lui nea Ilie Petrișor (care e văr cu tata și unchiul Mitică).

“în petrișori” (că așa se cheamă ulița aia din sat) cobori din șosea de la anton (șoseaua taie satul în două, o parte e deladeal, altă parte delavale, noi fiind evident deladeal, cel mai la deal de fapt, că după casele noastre nu mai e nimic). așa că ce zicem noi, hai oprim temporar aici în șosea în capul penții, la anton, coborâm repede cu ce-aveam-de-livrat, apoi parcăm mașina unde trebuie, faceam treaba cu apa din motor, luăm bagajele și urcăm acasă. zis și făcut, tragem noi mașina lângă un bușteam și coborâm cu marfa. acasă la nea Iliuță era doar mătușa Marioara, nevasta lui nea Iliuță, “Ilie e până la [unde o fi fost el plecat], trebuie să apară, hai dezghețați-vă un pic, fierb o țuică repede, că acum apare și Ilie”. “păi hai ca nu mai stăm, tanti Marioaro, că să ajungem și noi acasă, nici n-am parcat mașina bine, ne așteaptă maicamare…” – “ei lasă că nu o ia nimeni din drum pe mașină, hai repede fierb o țuică, luați și ceva în gură că v’o fi foame de’acum”. ne uităm unii la alții, o țuică fiartă nu suna rău, și de foame chiar ne era. “hai” concedem noi, “da’ numai una”. taca-taca de vorbă, apare mătușa cu un tuci cu apă, și-l pune pe sobă cam pe nebăgate de seamă. noi taca taca, mirosea a țuică fiartă deja, măi ce să fie? păi era tuciul, nu era cu apă, era cu țuică…. apar și niște răcituri, tobă, șuncă, taca-taca de vorbă, pe sobă alt tuci, se mesteca o mămăliguță deja. “aoleu tanti Marioaro, ce faci cu mămăliga, nu stăm de mămăligă..” – “ei hai că se face repede, hai că uite-l și pe Ilie”. intră pe ușă și nea Iliuță, cu un damf de iarnă, ne pupăm, se’mprospătează paharele, vine și mămăliguța cu cu cele cuvenite lângă ea… ce să zic, trecură vro două-trei ore fără să ne dăm seama, până am dovedit tuciul de țuică fiartă.

ee, de la un timp ne uităm unii la alții, “mergem?” – “hai, mergem, că mai avem până acasă”. ieșim la poartă petrecuți de tanti Marioara și nea Iliuță, dăm să o luăm spre casă. da’ apucăm? vecin cu nea Iliuță e nea Andreiaș, tot din Petrișori, “tiiiii, nenea Miană, nenea Mitică, cum, nu dați și pe la mine? cum așa?” “ăoleu, nea Andreiașe, cum să facem să mai dăm și pe la matale, uite că stătrurăm la nea Iliuță gata să ne prindă noaptea…” – “e haide, repede, cum să plecați, hai să vă pun o țuică de toamna asta, haide, lasă că noaptea e lungă și știți drumul”. c-o fi, c-o păți, n-am scăpat. la nea Andreiaș am servit țuică rece, nu prea intra după aia fiartă, da’ a intrat pănă la urmă. “oleacă de mâncare?” – “nu că mâncarăm la Iliuță, gata, uite bem țuica asta și mergem acasă, hai că poate mai coborâm mâine”. țuica asta, încă vreo două-trei, ceva gustări că tot nu am scăpat, pănă la urmmă porirăm spre casă. cam amurgea deja, ochii sticloși la toți în cap. am uitat să spun că mai devreme, când ieșisem de la nea Iliuță de ne-a racolat nea Andreiaș, peste drum de nea Iliuță, în curte, nevasta lui nea Tuță, alt Petrișor, “sărumâna, sărumâna, ce faceți?” – “ce să facem, treburi mereu, Tuță e dus la [unde o fi fost dus]”. acu’ când ieșirăm de la nea Andreiaș, cu binețe și urări, la nea Tuță în curte îl vedem pe nea Tuță, se întorsese. noi, pățiți deja, făceam cu mâna din drum, “sănătate, sănătate”. hiii! nea Tuță în fugă după noi, pe drum, “hai nu vă las să plecați și să nu dați și pe la mine, hai că a făcut nevasta o mămăliguță, haideți!”. noi ne uităm unii la alții, ce să facem? eram deja capsați, da’ ne mai rodea un pic de responsabilitate, mașina neparcată cum trebuie, maicamare ne aștepta…nenea Mitică decide: “domnule, să decidă șoferul!” (vărul Costi, carevasăzică). “păi” zice Costi, “tot suntem plecați în sat, hai să nu-l supărăm pe nea Tuță”
și ne-am dus și la nea Tuță. aici pot să spun că s-a rupt firul, n-am mai ținut cont de timp, îmi aduc aminte că masa se tot umplea de mâncăruri, țuică nu mai zic – ne întrebase nea Tuță, “com o luăm, rece sau coaptă?” – “păi coaptă, nea Tuță, că uite am luat rece la nea Andreiaș și parcă nu a mers așa de bine”. la un moment dat știu că discutam despre efectele posibil benefice, din punct de vedere macroeconomic, a Mafiei italiene, dincolo de celea negativele.

măi frate măi, trecuse de zece când ne-amn învrednicit să plecăm. era un ger, doamne, și un cer senin, și lună, și zăpada albă, feeric. mașina, ce să o mai mutăm de unde era? nu mai avea cine, ne-am adus aminte totuși să dăm drumul la apa din motor (care va declanșa altă poveste).

din șosea de la Anton începe o pantă rea, am urcat-o io mai la galop să scap de ea, după care m-am oprit și am început să mă uit pe cer. ajung din urmă și restul trupei, “ce pierduși, Cristi” mă întreabă nenea Mitică, “a, mă uitam după Carul Mare, că iote nu mai știu unde este”. și cre’ că vreo cinci minute cel puțin am stat toți cu gâturile în sus, căutând Carul Mare, “măi, acolo trebuie să fie, nu a răsărit încă, după muchea aia s-ar vedea”

acasă ce ne-a mai certat maicamare nu mai spun, că ne așteptase cu mâncarea și nu mai știa de noi nimic.

urmează povestea cu apa din motor


Comments

în căutarea carului mare — 5 Comments

  1. bine ai venit Petrică! hai că-mi fac timp și scriu și continuarea – am fost ocupat cu demontat, cărat, remontat și aranjat, adică mutatul în casă nouă.
    PS să știi că te poți înregistra ca utilizator și poți scrie și tu povești! blogul e deschis tutror ploștinarilor.

Leave a Reply