Categorie: Păţanii

(“DŢMTV” – “de ţinut minte toată viaţa”, aşa ne punea profesorul Radu de matematică să scriem pe caiet după ce ne preda câte o teoremă) *copilăria la Ploştina: găini, pisoi, căsuţe pentru pisoi, pârlitoare, sanie, derdeluş de două sute metri, derdeluş cu trambulină, Adam şi Eva, Odaie în Muche, cârlani, “prin pietre”, agrişe, coacăze, cărţi in foişor sub pat, Tătăiţu, Odaie peste muche, la brazde, Maicamare, săpun de casă, cireşe, cireşe, lapte de vacă, noroi, mere văratice, “la nisip”, Faţa Mortatului, fagi, foc pâlpâind pe pereţi, ciorapi de lână la uscat, Cosmos, prune, cotlon, coteţe şi cotloane, ciuciurul Buzii, mâncare la cosaşi, “pe şes”, rata de şase dimineaţa, rouă dimineaţa pe fân, sanie de lemn, nea Ion Stănescu, Iţă, Cornel, măcriş, aluni, apă de la fântână, băsioacă de adunat, curcănei, la strâns brazde, căpiţe, claie, popa Murea, în Ferdinanţi, Faţa Malului, la zmeură, fundul grădinii, ţărână, pluguşorul, plugul mare, Înviere, priporul Ploştinii, foişor, coşar, podul grajdului, vaca Murguţa, calul Piciu, în Muche la Stână, cruci, odaia lui Nisturuc, în plantaţie, fagi, leagăn în pădure, buz de mămăligă pe plită, plăcintă cu brânză, spălat cu leşie, spart lemne, tocitori, răvăşitul oilor, mustăreaţă, fragi, coacăze, cumpărat pâine la “Magazie”, margarete, cimbru, floare de fân, “dă tu o pală de fân la viţel”, foi de sfeclă, bolovanul Mortatului, fotbal “pe pod”, Hodoboaia, fragi la Pistolu Turcului, Focul Viu, Clajna, libertate, libertate, libertate…

poveste povestită cândva pe blogul ălalalt, dar care trebuie reclasificata la ‘ploștinisme’ dacă îmi amintesc bine, Bercuş a venit imediat după Cosmos, câinele centenar al bunicilor de la Ploştina. Cum a ajuns Cosmos să poarte numele Cosmos (pe el îl chema de fapt, nume uitat, Florică) e altă poveste… Eram mic-mic, să fi avut vreo cinci ani dar nu mai mulţi, când Tătăiţu mi-a spus, râzându-se de mine, că Florică, câinele lor deja trecut prin ani (matematica nu îmi iese foarte bine, dar dacă Cosmos avea, când a murit, 23 de ani, şi a murit cand aveam eu vreo 10, înseamnă că avea deja 18 ani omeneşti trăiţi la vremea poveştii numelui…) a zburat şi el în cosmos (că eu mă lăudasem că știu de cățelușa Laika). “A zburat in cosmos?” – zic eu – “cu cine, cu nea Gheorghe?”, completez, stârnind râsul adulţilor (nea Gheorghe este altă poveste şi el). Şi aşa i-a rămas numele. Cosmos. Sau Cos-mOs, cum îi zicea Maicamare, cu accent pe al doilea o, adicătelea. Cosmos a murit de bătrâneţe şi de – cum am aflat ulterior – mila bunicilor mei care l-au vazut că s-a prăpădit de tot după o iarnă grea în care abia mai putea să iasă la mâncare, o dată la câteva zile, de sub coteţul porcilor unde îşi făcuse bârlog, şi l-au rugat pe veterinar să îi dea o “bomboană”. Nu eram la Ploştina când a murit. Cum nu se poate o gospodărie fără câine în curte, în primăvara aia şi-a făcut apariţia Bercuş, o potaie scheunătoare de culoarea nisipului, fără coadă – de unde şi numele dealminteri – dar, plin de energie fiind, compensând cu prisos dând din întregul fund la bucurie. Bercuş trebuia să fie un câine dacă nu pe măsura lui Cosmos, care fusese unul dintre cei…

era pe undeva pe la jumătatea anilor ’90. după ’92 în mod sigur. și parcă îmi aduc precis aminte că era februarie, un februarie rece cum îi stă lui bine. am plecat, spre Ploștina, cei patru crai de la răsărit, adicătelea eu, tata, unchiul Mitică și vărul Costi. nu mai știu de ce ne-am decis noi să urcăm la Ploștina în februarie, că nu cred că era vreo vacanță, era „între timpuri” așa, cum mi-a zis odată tanti Maria lu’ Neculai Teșcan…. de câte ori urcam la Ploștina de la rata de Malu Roșu (în cazurile norocoase) sau aia de Lopătari, poteca trecea prin curtea lui tanti Maria, și făcusem un obicei de mă opream la o ciorbă de lobodă, ce bună era… și odată urcam io într-un octombrie așa, la fel, nu mai știu ce-oi fi căutat, că m-a întrebat și tanti Maria „da’ ce-i cu tine între timpuri așa? că nu-i vacanță, nu-i sărbătoare”, „acu’ ce să fac”, zic, „să mă întorc?” – „nuuu! lasă că-i bine oricând. hai să-ți pun o ciorbă” deci era februarie și urcasem noi cei patru cu Aro-ul lui nenea Mitică, un Aro d’ăla de stil vechi, ca un urs, ne scotea din toate noroaiele. maicamare știa că venim că nu știu cum upraviețuiam noi fără telefoane mobile și mai și comunicam fără probleme. acum, mașina avea un mic detaliu tehnic, nea Arghire nu apucase să-i pună antigel, că nu găsise, și prin urmare răcirea motorului se realiza cu apă. care nu era mare bai, cu condiția că, dacă e iarnă și ger, să nu uiți să scurgi apa dacă oprești peste noapte, că alminterea îngheață în motor (de aia antigelul se cheamă antigel, nu?). cică mai e o variantă să pui țuică sau votcă, da’ cine se îndură… ei, au discutat șoferii…

Unu la mână: Paşte fericit tuturor şi petrecere frumoasă! Am fost pe la Ploştina zilele astea, o să vă postez un link către poze cât de curând. Doi la mână: re-postez aici articolul pe care l-am scris pe blogul meu, pentru că se leagă oarecum de meleagurile pe care am copilărit: Mi s-a dovedit din nou că Plaiul Nucului e un loc din care cu greu mai pleci. În sensul bun: sunt oameni cumsecate acolo, vorbăreţi, primitori, petrecăreţi şi instigatori la voie bună. În sensul rău: există riscul să nu ai cum să pleci fizic de acolo, aşa cum mi s-a întâmplat mie azi. Luni dimineaţă dau să plec de-acolo după două zile de petrecut. Autobuzul cică circulă oficial toată săptămâna, inclusiv a doua zi de Paşte (verificat informaţia din 3 surse). Mă trezesc frumos la ora 4:45, pregătesc bagajul, o iau cătinel de la mine spre Plaiul Nucului. Prind autobuzul în ultimele lui 5 minute de aşteptare. Bun, zic, treaba merge brici. În două ore mi-s la Buzău, îmi iau femeia şi plecăm unde ne e locul. Dar bineînţeles, socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă. Pleacă autobuzul, eu fiind… singurul călător. După vreo doi km se-aude o sonerie din-aia de telefon, răspunde şoferul.   –          Da, dom’ Ghica… –          […] –          Da, am plecat divale, nu prea-i lume, numa’ un băiat e… –          […] –          Da, da… –          […] –          Pi nu mai cobor? –          […] –          Bine atunci, eu ştiam că cobor, m-opresc aci acasă atuncia… –          […] –          Da, numa’ un băiat e, da’ face şi el ce-o putea, ia vro ocazie –          […] –          Bine, bine, să trăiţi, numa’ bine! Ai prins ideea. Îl sună şefu pe om şi-i spune să nu se mai ducă la Buzău dacă n-are călători. Cum unu-i unu, două-s…