Categorie: nimic anume

Sa cresti pui de curca nu-i lucru usor. -Vezi ca maine nu mai avem „pobdel”(pobdal) la pui.Poate te repezi o fuga pana-n Dos sa aduni vre’o traista.Pe rapa din Dos crestea aceasta planta pe care o uram si care fie vorba intre noi avea un miros jalnic.Uneori beneficiam de bunavointa lu’ maicuta care aduna pentru mine o traista de pobdel.  Am urat pui de curca din doua motive: trebuia sa ma ocup de asigurarea hranei zilnice (parca eram mama lor) ; ma scoteau din sarite atunci cand trebuia sa- i bag in curte.Intotdeauna se gasea unul care sa nu intre pe poarta si  sa apoi incerce sa intre disperat printre tambrele gardului. Sunt convins ca nu eram eu singurul „xenofob” in relatia cu rasa curci.Sigur nea Craciun Budaru(unchiul meu) avea mult mai putina grija fata de simpaticele zburatoare.  ….primeste nea Craciun insarcinarea de la tanti Marioara sa vegheze la integritatea cardului de pui de curca in timpul cat ea aduna laptucica de pe balta:  -Ai grija sa nu se repeada uliu’ sa ia vr’un pui! Nea Craciun scaneaza vazduhul in depistatre vreunei vietati care ar putea atenta la „simpaticele” lui zburatoare.Se asigura ca sefa a trecut de coltul gardului si da o tura la butoiu’ cu tuica din polatica.Nu pierde timpul cu trasul un sticla.E mult mai simplu sa bei direct cu furtunu’. N-apuca sa simta bine gustul ca auzi curca alarmata si sefa disperata tipant din fundu’ gradinii: -Craciune! su-i traznetu’ masii, ori a luat vr’unu? El incearca sa-nteleaga ce se intampla,proceseaza repede dramatismul situatiei si incearca o iesire diplomatica din situatie: -Nu fa! A adus doi. I-a lasat aci sub nuc. S-or infratii cu astia-i nostrii?  Auzi ce intreaba ea, daca a luat? Parca asta vina s-aduca. A urmat o sedinta despre: masuri de securitate sporite; paza si apararea proprietatii;…

fragmente disparate de pe celalalt blog al meu: **** mirosul de ploaie mi-aduce aminte inevitabil de Ploştina. liniştea de după ploaie, imediat după ploaie, are o calitate specială, de catifea udă. pământul se destinde uşor, dar în rest nimic nu mişcă. doar aburi uşori, invizibili, ce se ridică să se întâlnească cu norii-încă acolo, şi picuratul picăturilor ce cad de pe frunze. miroase a linişte. **** “DŢMTV” –(“de ţinut minte toată viaţa”, aşa ne punea profesorul Radu de matematică să scriem pe caiet după ce ne preda câte o teoremă): copilăria la Ploştina: găini, pisoi, căsuţe pentru pisoi, pârlitoare, sanie, derdeluş de două sute metri, derdeluş cu trambulină, Adam şi Eva, Odaie în Muche, cârlani, “prin pietre”, agrişe, coacăze, cărţi in foişor sub pat, Tătăiţu, Odaie peste muche, la brazde, Maicamare, săpun de casă, cireşe, cireşe, lapte de vacă, noroi, mere văratice, “la nisip”, Faţa Mortatului, fagi, foc pâlpâind pe pereţi, ciorapi de lână la uscat, Cosmos, prune, cotlon, coteţe şi cotloane, ciuciurul Buzii, mâncare la cosaşi, “pe şes”, rata de şase dimineaţa, rouă dimineaţa pe fân, sanie de lemn, nea Ion Stănescu, Iţă, Cornel, măcriş, aluni, apă de la fântână, băsioacă de adunat, curcănei, la strâns brazde, căpiţe, claie, popa Murea, în Ferdinanţi, Faţa Malului, la zmeură, fundul grădinii, ţărână, pluguşorul, plugul mare, Înviere, priporul Ploştinii, foişor, coşar, podul grajdului, vaca Murguţa, calul Piciu, în Muche la Stână, cruci, odaia lui Nisturuc, în plantaţie, fagi, leagăn în pădure, buz de mămăligă pe plită, plăcintă cu brânză, spălat cu leşie, spart lemne, tocitori, răvăşitul oilor, mustăreaţă, fragi, coacăze, cumpărat pâine la “Magazie”, margarete, cimbru, floare de fân, “dă tu o pală de fân la viţel”, foi de sfeclă, bolovanul Mortatului, fotbal “pe pod”, Hodoboaia, fragi la Pistolu Turcului, Focul Viu, Clajna, libertate, libertate, libertate…

Anul ăsta de ziua mea, pe 19 iulie, am fost acasă la Plaiu Nucului. A fost frumos pentru că în zilele acelea a venit şi bunica pe la noi. Am petrecut, povestit, bunica a vărsat o lacrimă când ne-a văzut pe toţi „aşa mari şi îmbujoraţi”. Mă apucă nostalgia când mă gândesc la ea. Am mai spus-o… vrednică şi energică femeie! Numai câte nunţi nu a încântat ea cu bucatele pregătite de ea. Şi câte destine a văzut ea unindu-se. Poza de mai jos e făcută atunci, în ziua când făceam fix 20 de ani. Apar eu, bunica şi sora mea:

(o scriere de pe vizuina ailalta, mutata aici) dacă îmi amintesc bine, Bercuş a venit imediat după Cosmos, câinele centenar al bunicilor de la Ploştina. Cum a ajuns Cosmos să poarte numele Cosmos (pe el îl chema de fapt, nume uitat, Florică) e altă poveste… Eram mic-mic, să fi avut vreo cinci ani dar nu mai mulţi, când Tătăiţu mi-a spus, râzându-se de mine, că Florică, câinele lor deja trecut prin ani (matematica nu îmi iese foarte bine, dar dacă Cosmos avea, când a murit, 23 de ani, şi a murit cand aveam eu vreo 10, înseamnă că avea deja 18 ani omeneşti trăiţi la vremea poveştii numelui…) a zburat şi în cosmos (aluzie la căţeluşa Laika). „A zburat in cosmos?” – zic eu – „cu cine, cu nea Gheorghe?”, completez, stârnind râsul adulţilor (nea Gheorghe este altă poveste şi el). Şi aşa i-a rămas numele. Cosmos. Sau Cos-mOs, cum îi zicea Maicamare, cu accent pe al doilea o, adicătelea. Cosmos a murit de bătrâneţe şi de – cum am aflat ulterior – mila bunicilor mei care l-au vazut că s-a prăpădit de tot după o iarnă grea în care abia mai putea să iasă la mâncare, o dată la câteva zile, de sub coteţul porcilor unde îşi făcuse bârlog, şi l-au rugat pe veterinar să îi dea o „bomboană”. Nu eram la Ploştina când a murit. Cum nu se poate o gospodărie fără câine în curte, în primăvara aia şi-a făcut apariţia Bercuş, o potaie scheunătoare de culoarea nisipului, fără coadă – de unde şi numele dealminteri – dar, plin de energie fiind, compensând cu prisos dând din întregul fund la bucurie. Bercuş trebuia să fie un câine dacă nu pe măsura lui Cosmos, care fusese unul dintre cei mai vrednici câini pe care i-a avut Tătăiţu, nefricos de…

Ploştina… cu frunzele năpraznice care te izbeau în faţă.. sau vântul era năpraznic ? Când treceai Muchia Ploştinii parcă erai în altă lume. Una unde totul era parcă mai mic. Ţin minte mai ales acea perioadă a anului când gospodarii îşi văd, într-un sfârşit, rodul muncii de peste vară.  Mergeam la bunica, la Nuţa lui Gheorghe Şoimaru, de care râdeam când eram mai mic şi mai nepriceput şi-i spuneam că se trage din neamul Şoimăreştilor. Mâncam mere mari şi bine coapte, alergam după frunze ca nebun şi-mi închipuiam că sunt cine ştie ce sol trimis de la împărăţie ca să adune birul. Şi strângeam multe frunze, prea multe, pentru că apoi vântul le lua şi le arunca în toate părţile. Şi-mi aminteam atunci de bancul acela: –          Rabine, tu cum îţi împarţi câştigul cu Dumnezeul tău ? –          Păi eu iau banii, îi arunc în sus şi Dumnezeul meu îşi ia cât are nevoie… Tot ce cade pe pământ rămâne al meu. Frunzele mele nu cădeau niciodată, vântul le purta  depaarte, până când ochii începeau să tremure de atâta încordare. Semn că lui Dumnezeu îi plăceau frunzele de la Ploştina. Vremuri frumoase au fost şi sper să mai fie şi pentru alţii. Acum nu mai pot alerga după frunze, dar pot să o înţeleg pe bunica şi toată alergătura ei. Vrednică femeie! Foarte bună ideea acestui blog. Felicitări nepotului lu’ nea Dimian Dogaru. Salutări de la băiatu’ lu’ Sile! P.S: Propun să mai scriem aici şi câteva rânduri mai scurte, nu neapărat articole lungi. Contează simţurile din noi, nu vrednicia condeiului.

aici o să încerc să fac o cronică a Ploştinii, aşa cum mi-o amintesc eu, cum şi-o amintesc alţii sau, pur şi simplu, cum o visez.